Din arhivele pokerului: Şefii jocurilor din Texas

Deşi pokerul era practic ilegal, nu era foarte greu să găseşti o partidă cu miză mare în Texas în anii 1950 şi 1960 atât timp cât aveai o relaţie bună cu "boss-ul local al jocurilor." În acest sistem informal boss-ul jucătorilor avea multe roluri, dar responsabilitatea lui principală era de a convinge poliţia să se îndepărteze în timp ce pokerul pe miză mare se juca în spatele uşilor închise. Pentru jucătorii de poker profesionişti din Texas, puterea boss-ului jocurilor era fără măsură. Dacă îi convenea de tine, aveai permisiunea de a juca la cea mai mare partidă din zonă fără frica de a fi prins. Dacă nu îi convenea, nu aveai de ales şi plecai mai departe.

Din fericire, puteai găsi foarte multe jocuri de cărţi. De fapt, cât timp erai dispus să călătoreşti pe distanţe lungi, puteai juca poker pe miză mare în fiecare seară. Miercurea şi joia, Martin Kramer găzduia un joc animat în Brenham. Dacă era marţi, vineri sau duminică, puteai fi sigur că vei găsi o partidă la Hugh Briscoe din Denton.

În timp ce Kramer şi Briscoe găzduiau jocuri în locuinţele lor, cea mai mare parte a şefilor alegeau să folosească organizaţiile fraternale ca locaţii. Motivul era simplu: găzduirea unui joc de poker într-o astfel de locaţie îi permitea boss-ului să perceapă un rake în mod legal, ceea ce, dacă vreun ofiţer de poliţie întreba vreodată, mergea la chiria pentru locaţie sau era o contrbuţie caritabilă pentru organizaţie. Wink, wink.

Înainte de a deveni faimos după ce s-a calificat la zece mese finale de la World Series of Poker, Jesse Alto, boss-ul din Corpus Christi, găzduia o partidă pe bani populară la Elks Lodge. În Dallas, Troy Inman se ocupa de o partidă populară la AmVets Club. Deoarece clubul era localizat într-o parte rău-famată a oraşului, jucătorii trebuiau să prezinte un card de membru pentru a trece de uşa de fier de la intrare înainte de a merge sus în camera pentru jocurile de cărţi. Noaptea, George McGann, un binecunoscut ucigaş plătit, a scos un pistol după ce a fost falit şi i-a jefuit pe toţi cei de la masă. George fiind George, juca la următoarea partidă de a doua zi şi nici o persoană nu menţiona nimic despre ceea ce se întâmplase cu o seară înainte.

Cu altă ocazie Byron "Cowboy" Wolford a rămas singur la AmVets Club jucând no-limit poker heads-up cu Inman. În momentul când a terminat, Wolford câştigase întregul club de la acesta. A condus locaţia aproape cinci ani în timp ce cei mai faimoşi jucători de pe stradă din acea epocă, inclusiv Robert A. Brooks, Bobby Baldwin, Everett Goulsby şi T. J. Cloutier, erau vizitatori obişnuiţi. El organiza partide cu limit la câteva mese, dar în majoritatea cazurilor jucau no-limit.

La una dintre cele mai renumite mâini jucate la club, Hugh Briscoe avea pe flop trei valeţi în timp ce adversarul său, Speedy Meyers, a făcut trei pătrari pe flop. Erau peste $30.000 în pot, şi, în speranţa de a-l face să piardă, Briscoe a profitat de o regulă a casei care spunea că dacă un jucător a aruncat cinci dolari în pot, îşi putea tăia cărţile în orice moment al unei mâini. Mai era doar o carte de venit, iar dealerul a tăiat cărţile, a eliminat una şi a dat singura carte cu care Briscoe putea pierde mâna, pătrarul în cauză.

Nu era lipsă de partide mari în Dallas. Lunea, miercurea şi vinerea, Charlie Bissell găzduia o partidă pe miză mare în locuinţa sa. Bissell era un căpcăun, obez şi răutăcios. "El era cel mai dispreţuit om pe care îl puteai întâlni în poker," a spus T.J. Cloutier, "dar găzduia un joc curat şi oferea cea mai bună mâncare pe care ai fi putut să o serveşti la un joc de poker deci oricum jucam acolo."
Dragostea lui Cloutier pentru partida lui Bissell nu se limita la meniu. Primele douăsprezece dăţi când a jucat acolo, a câştigat. Următoarea dată când Cloutier a venit pentru a juca, totuşi, Bissell l-a înfruntat. "Va trebui să îţi închid uşa dacă nu îmi dai jumătate din ceea ce câştigi," a spus el. Cloutier s-a gândit şi a fost de acord cu aranjamentul pentru că partidele erau foarte savuroase. Chiar şi dacă Bissell i-ar fi luat jumătate din câştiguri, Cloutier încă mai reuşea să facă peste $200.000 pe an la acele partide.
În cele din urmă Bissell a fost prins de poliţie, iar pentru a nu intra la închisoare, a devenit informator. În anii de mai târziu putea fi văzut colindând parcările cluburilor de poker recent deschise notând numerele de înregistrare pentru poliţie.

Dintre toate cluburile de poker underground din Texas, niciunul nu este mai faimos decât Redmen Club din Dallas. Construit în anii 1930, club a fost vizitat într-un moment sau altul de fiecare jucător profesionist de poker din Texas, o listă care începe cu Johnny Moss şi se întinde pe ani buni, până la superstarurile din zilele noastre, cum ar fi David Williams. Cu cele şapte mese de poker ale sale, ecrane de televizor pe fiecare perete şi o bucătărie care făcea mâncare decentă dacă nu spectaculoasă, club oferea o atmosferă destul de asemănătoare cu cea de la o cameră de cărţi din Las Vegas, transpusă în mijlocul Dallas-ului. În mare parte din existenţa sa, a fost condus de fratele lui Cowboy Wolford, Ray, şi de către un partener, dar în final a fost închis pentru totdeauna în2006 chiar înainte de Ziua Recunoştinţei.

Deşi era atât de faimos, Redmen Club nu avea mai mare partidă din Texas, cel puţin nu în anii 1960. Acea onoare merge la o partidă cu miză foarte mare dar nu atât de cunoscută din San Antonio, despre care vei putea citit tot în următorul articol din această serie.

• 
• 
• Trimite unui prieten
• Printeaza